Plecarea noastră din Bastilia, de lângă monument, a fost ca o deschidere de roman în care tu nu știi încă ce urmează, dar simți că va fi ceva care îți va lăsa o amprentă profundă. Cu Oana de mână și cu soarele filtrându-se printre frunzele înalte, am coborât pe cheiul canalului, acolo unde Port de l’Arsenal adăpostește bărci adormite și visători în trecere. Nu era nici grabă, nici țintă – doar magia călătoriei.

Canalul ne-a purtat într-o liniște aparte, ruptă doar de chicotele celor așezați pe margine – oameni care păreau că știu ceva ce noi abia începem să învățăm: bucuria simplă de a sta la iarbă verde, cu o carte, o bere rece și o conversație care nu are nevoie de grabă. Erau acolo grupuri de prieteni, iubiți, muzicieni rătăciți, jucători de șah și câțiva singuratici care păreau totuși împliniți. Se simțea o stare de bine ca o respirație amplă după o cursă lungă, ca ceva ce nouă ne-a schimbat în bine viziunea despre valori.

Sena de la Bastilia la Saint-Louis

Apoi a venit acel moment neașteptat și fascinant. Am ieșit din canal printr-un culoar pietonal îngust, aproape secret (ecluza de vărsare în Sena), care părea că ne va conduce într-un loc ascuns de toți. Și, într-adevăr, când am pășit pe celălalt chei, unde Sena începe să-și spună povestea, lumea s-a deschis în fața noastră ca o pagină aurită. Pe malul opus, oamenii dansau. Nu pentru spectacol, ci pentru ei înșiși. Pentru viață. Muzica lor se auzea abia, dar energia era clară și caldă.

Chiar atunci, Oana a scos telefonul și a înregistrat un video. Vocea ei angelică se auzea în fundal, povestind, cald și calm, exact cum simțeam momentul: o trecere dintr-un spațiu aproape mitic într-un Paris real și totuși ireal de frumos. Mi-a rămas vocea ei în suflet – ca o capsulă de timp, ca un poem șoptit în mers. Deși ne jucam, ne aliniam frumosului simplu și plin care ne era băgat în inimă cu nesaț.

Pe sub poduri spre lumină

Treceam pe sub poduri – Marie, Sully, poate și altele (d-Austerlitz), nici nu mai știu exact, pentru că ochii ni se opreau la fiecare colț. Cafenele vibrante, râsete, jazz stradal, claxoane blânde, îndrăgostiți îmbrățișați de poduri și lumini. Și în zare, timid, dar impunător, un colț din Notre Dame – parcă ne spunea că știe prin ce am trecut, că suntem bine-veniți din nou.

A fost un moment de explorare, dar și de înțelegere. Parisul ăsta nu se lasă doar văzut. Trebuie trăit. Trebuie să-l accepți în întregime, cu haosul lui poetic, cu tristețile lui vechi și cu exuberanța de pe poduri. Împreună cu Oana, am simțit că nu mai suntem doar turiști – ci parte dintr-un Paris care te adoptă în tăcere, fără promisiuni, dar cu toată măreția lui.

Cu Oana, prin simplitate, nesfârșitul

Și gândul m-a dus înapoi – la zilele petrecute lângă Notre Dame, când locuiam într-o garsonieră mică și boemă, spre Grădinile Luxemburg. Îmi beam cafeaua la fereastră și ascultam clopotele ca pe un ceas al inimii. Atunci credeam că nu poate fi mai frumos. Acum știam că fiecare plimbare, fiecare pod, fiecare culoar pietonal strâmt ascunde o nouă formă de frumusețe, de cunoaștere și de acceptare a vieții așa cum e – trecătoare, dar fermecătoare, abia acum am descoperit prin simplitate, nesfârșitul.

A fost o zi în care fericirea nu a venit de la ce am văzut, ci de la cum am simțit totul. Iar Oana era acolo cu mine, parte din clipă, din peisaj și din sens. Parisul, în felul lui discret și tandru, ne-a lăsat din nou amprenta lui, prin însăși Sena -cea dată de creație- nu prin ceva făcut de om.