Am plecat rupți de oboseală de la hotelul din Voltaire, apoi renascând ca doi fantastici, din Piața La Concorde cu fantastica numarul unu, Oana, într-o dimineață caldă și luminoasă de sfârșit de mai, dar despre care noi chiar nu mai știam. Piața era vie, elegantă, cu obeliscul egiptean strălucind în soarele blând al Parisului.
Place de la Concorde este cea mai mare piață publică din Paris ( si din Europa) și una dintre cele mai încărcate de istorie. A fost construită în secolul al XVIII-lea și a fost, în timpul Revoluției Franceze, locul unde au fost executați Ludovic al XVI-lea și Maria Antoaneta. Acum, locul emană o liniște ciudată, cu fântâni arteziene impresionante, statui simbolice care reprezintă orașele importante ale Franței, și cu vedere amplă spre Champs-Élysées, Arcul de Triumf și, în partea opusă, către grădinile Tuileries. Aici, între istorie și splendoare, mi-am amintit de gânditorii francezi care au modelat lumea modernă – Rousseau, Diderot, Voltaire – spirite care au inspirat Revoluția, chiar dacă n-au pășit aici toți cu trupul, ci cu ideile lor. Tot în apropiere, în sălile marilor muzee, lucrările lui Jacques-Louis David, pictorul Revoluției, încă privesc spre această piață în care istoria a fost scrisă cu sânge.
Pe Sena – piata La Concorde Paris
De acolo, pașii ne-au purtat direct spre Jardin des Tuileries, grădinile acelea superbe cu alei largi, statui clasice și bănci ascunse la umbra copacilor. Ne-am oprit lângă lacul rotund, cel minunat, unde îi arătam Oanei peștii și oamenii erau așezați în cerc pe scaune. M-am simțit în acel moment ca într-un vis. Era prima oară când o revizitam, după mulți ani, știind acum că este cea mai mare piață din Europa – și totuși liniștea și pacea pe care o emana erau inegalabile. O revăzusem cu emoție, de data asta amândoi, mai ales după ce o văzusem și pe cea de-a doua ca mărime, cea din Padova, de la catedrala Sfântului Anton. Prin aceste grădini se plimbau cândva Marcel Proust, care căuta „timpul pierdut”, și Émile Zola, care și-a găsit inspirația în viața pariziană – un Paris al introspecției, al visării, dar și al realității crude. Claude Monet și Édouard Manet obișnuiau și ei să vină aici, privind lumina filtrată printre copaci și captând-o în tușe delicate de culoare.
De pe malul Senei am traversat Pont de la Concorde, un pod solid, de piatră, care ne-a dus direct spre partea unde se ridică Palais Bourbon, sediul Adunării Naționale. De pe pod se deschidea o panoramă largă, cu Sena sclipind între valuri, bărci croindu-și drum printre valuri și cerul presărat cu nori albi ca vata de zahăr.
Ne-am întors apoi pe următorul pod, Pont Alexandre III, poate cel mai frumos pod din Paris. A fost ca o trecere într-un basm: podul decorat cu îngeri aurii, lampadare Belle Époque și sculpturi baroce care par că îți șoptesc povești vechi de secole. Este un adevărat spectacol vizual și o invitație la visare. Construit pentru Expoziția Universală din 1900, podul este un simbol al prieteniei franco-ruse, fiind numit după țarul Alexandru al III-lea. Coloanele sale înalte, decorate cu statui aurite reprezentând faima și artele, străjuiesc intrarea într-un Paris imperial, iar detaliile de pe balustrade și arcadele elegante oferă una dintre cele mai fotogenice priveliști asupra Turnului Eiffel. Au fost cred cele mai frumoase poze facute in Paris, mai ales cea cu Oana in fața zeului. Edith Piaf, vocea răvășitoare a Parisului, a privit cândva Sena de pe acest pod, cu cântecele ei vibrând între îngeri aurii.
Dincolo de pod, pe partea dreaptă a Senei, am dat de Petit Palais și Grand Palais, două bijuterii arhitecturale, aproape gemene în măreție. Grand Palais este o capodoperă din sticlă, oțel și piatră, renumit pentru cupola sa uriașă din sticlă și pentru expozițiile de artă și evenimentele de prestigiu găzduite acolo. Petit Palais, aflat vis-a-vis, găzduiește Muzeul de Arte Frumoase al Parisului și are o grădină interioară fermecătoare. Fațada sa decorată, frescele și curtea interioară sunt la fel de impresionante precum operele de artă expuse. Găzduind lucrări ale lui Delacroix, Courbet sau Cézanne, pare că fiecare colț murmură gândurile celor care au redefinit viziunea despre frumos. Aici, spiritul creativ al Parisului pare să fi fost atins și de Rilke sau de Colette, amândoi seduși de eleganța fragilă a orașului. În aceste spații s-au auzit cândva și acordurile lui Debussy, ale cărui compoziții parcă plutesc încă printre vitraliile clădirilor.
Ne-am strecurat printre coloanele lor, privind cupolele de sticlă și detaliile Art Nouveau, și am continuat plimbarea pe străzile liniștite și elegante din apropiere.
Am mers încet, fără grabă, lăsând Parisul să ni se arate în detalii – fațadele haussmanniene, cafenelele discrete cu terase cochete, și podurile peste Sena care legau nu doar malurile, ci și poveștile trecătorilor. M-am ascuns de soare câteva clipe și am adunat flori de lămâiță pe care I le-am dat Oanei.
Ne-am reîntors apoi pe malul stâng traversând Pont de l’Alma, cu vederi spectaculoase spre Turnul Eiffel, care părea maiestuos în lumina de amurg. Totul avea un aer romantic, de parcă orașul ne aștepta doar pe noi să-i redescoperim frumusețea. Știam că undeva, în apropiere, se află și locul unde a murit tragic Prințesa Diana, și poate tocmai această suprapunere de frumusețe și dramă definește cel mai bine Parisul – un oraș al contrastelor, al memoriei, al pasiunii și al rafinamentului.
Parisul este mai mult decât o destinație, este o stare, o încărcare, o serie de descoperiri și emoții împărtășite – un oraș pe care nu l-am cucerit, ci care ne-a primit ca și cum ne cunoșteam de câteva secole. Sau poate ne-am mai cunoscut în formula asta cu mult înaintea Revoluției Franceze – așa spune legenda!