Scrisoare pe hârtie

*

Casablanca.

M-a intrebat un coleg de ce postez mereu melodia/piesa ”Casablanca”.

Imediat după revoluție am plecat din țară. La doar câțiva ani văzusem nordul Africii, sud-estul Asiei și o parte din Europa. Pentru cei care atunci erau foarte mici sau nenăscuți le reamintesc că nu exista spațiul comunitar european, nu plecai nicăieri fără viză, nu exista moneda euro.

Viața m-a oprit pentru o perioadă lângă Casablanca, un oraș mare din Maroc. Aveam un pic peste 20 de ani. Tehnologia nu ne influențase încă, noi aveam simțurile toate dezvoltate, miros, pipăit, aveam înțelegerea a ceea ce vedeam și chiar vedeam viu. La vremea când plecasem se mai suna pe telefoane cu monede pe care trebuia să le ai pregătite ca să nu se întrerupă convorbirea. Oamenii comunicau prin scrisori scrise cu stiloul sau cu pixul – pleonasm intenționat.

Eu simțeam mirosul de Casablanca, culorile de zi și de noapte din port, briza Atlanticului, dar mai ales praful din Laalaiche. Acolo am mâncat prima dată supă Harira și mâncare Tagina, foarte populare la ei. Oricât aș fi vrut să mănanc ca acasă nu aveam cum, dar împrietenindu-mă în Marakech cu un bucătar francez, avea grijă mereu să îmi pună mai puțin usturoi în Tagine, și în supa Harira să nu bage deloc linte și năut.

Laalaiche era la doar câțiva kilometri de Casablanca și un pic mai departe de Marakech. În weekend mergeam de obicei în Casablanca. Deja aveau și ei imigranții lor în zona de Spania și Franța care se întorceau cu mașini ”străine”, cu muzică nouă și cu trenduri occidentale. Sâmbăta mă separam de colegi și petreceam cu L., o franțuzoaică venită pentru master la arheologie. Avea o garsonieră închiriată în Derb Alkabir, pentru cine cunoaște orașul, aproape de Royal Palace. Trecuseră 2-3 ani de la revoluție când L mi-a făcut cadou o cărămidă mobilă, clasicele motorola cu antena cat bastonul. Pentru că nu eram un mare vorbitor de franceză -mai ales la început-, înainte să o sun, scriam textul pe care aveam să-l vorbesc.

Din țară aflam că oamenii cumpărau geci de piele de la Istambul și le vindeau în târguri și pe la cunoștințe. Era un fel de a face bani. Unii se duceau acolo cu becuri iar alții riscau cu mercur ca să facă un profit cât mai mare. Nu prea înțelegeam fenomenul, dar nici nu mă gândeam prea mult la asta. Așa cum nu mă gândeam la L. oricât ar fi încercat să mă sensibilizeze. Ne distram și atât. La varsta aia nu cunoșteam emoția iubirii.

Abia mai târziu după ce un incident nefericit ”m-a trimis acasă”, aveam să mă infior la fiecare miros de Casablanca. Salivam la gustul de Harira și Tagine. Mi-era dor de praful din Laalaiche. Simțuri. Lucrau excelent. Eram viu. Mă uitam când trecea o fată care semăna cu L. și aveam tendința să fug spre ea. Încet-încet învățam despre iubire, aveam regrete, mă învinovățeam… chestii pe care le faci când ești tânăr. Mi-era dor de difuzoarele moscheilor dar cel mai mult îmi lipsea plaja Lalla Meryem. Prescurtat, noi îi ziceam Lalla.

*

Casablanca. Mă urmărea mirosul nisipului din Lalla, briza Atlanticului, care are un parfum aparte și, îmi lipseau atingerile lui L. despre care nu am mai aflat nimic după ce am ajuns în România. O România care avea să evolueze, să aducă mașini străine, calculatoare pentium, să vândă fabricile, să vândă mâna de lucru, să vândă pădurile, să cumpere aur de la turci, să aducă treninguri de la polonezi, să-și cumpere telefoane mobile, să aleagă liber guverne și președinți. Capisci? România evolua, eu trăiam ca orice român, aș fi preferat involuția, mi-aș fi dorit să scriu scrisori pe hârtie dar să avem păduri, însă nimeni nu mai dorea să renunțe la yahoomesenger.

După un timp scurt petrecut în preajma lui R.U., unul dintre politicienii influenți la vremea aia, m-am întors în Casablanca. Nu am stat mult. Venisem doar pentru parfumul din Lalla, pentru culorile din bazar și, mă gândeam eu trecând de vreo 4-5 ori prin Derb Alkabir, pe sub fereastra ei, că poate-poate o voi regăsi pe L.

Am trecut prin Laalaiche, mi-am vizitat bucătarul francez la Marakech și în rest m-am plimbat ca o lichea, prin Casablanca. Asta fac tinerii, cred, sau cel puțin asta am făcut eu.

Adesea vorbesc singur, si acum după aproape 30 de ani, silabisesc Casablanca în gând sau în șoaptă.

Casablanca pe hârtie.